Mâna lui căuta ceva, întinsă în aerul călduţ, leşios. Degetele se strângeau spasmodic, cu mişcări neregulate, nesigure. Nu înţelegea de ce nu descoperă. Când ieşise din cârciumă, gesturi necontrolate, grăbite, l-au pus în gardă. Trupul puternic zvâcnea; un sentiment ciudat, neanunţat de nimic, îi asalta fiinţa, acolo, în prag, când încă, din spate, răzbăteau vocile oamenilor. O debandadă, nişte beţivi, nimic important. El se simţea puternic. Aşa fusese dintotdeauna. Voci sparte aruncau cu furie sunete, din încăperea plină de fum. Modulaţii aflate la o limită critică, dincolo de care nimic nu mai era sigur (oricând s-ar putea destrăma sau preface în răgete, croncănituri). Vaiete, înăbuşite de melancolia furioasă a beţivilor, îşi strecurau, insinuante, tăbliţa de identitate, pe care nu se afla nimic scris. Nici un număr măcar. Un mic semn care să regleze disensiunea dintre restul şi eficacitatea unui asemenea obiect. Râdea. Hohotele veneau gâlgâind din gâtlejul care urca şi cobora convulsiv, schimonosindu-i faţa şi, mai ales, buzele dispreţuitoare. Rahat!, zise, şi înaintă în stradă, Un spaţiu îngust, cu asfaltul ros. Porni în cele din urmă. Cerul se spărgea ca un ou. Luna, ca o secere întoarsă cu vârful în jos, încă nu răsărise. Nehotărât, îşi muta greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. Muşchii, vibrând, preluau masa de carne şi oase. Un tremur neştiut al pielii echilibra efortul. Înainta încet, detaliu de care nimeni nu mai avea să-şi aducă aminte. Oraşul Darabani avea o singură stradă principală. Un spaţiu îngust, cu asfaltul ros. Clădiri joase ascundeau privirii restul, care putea să însemne foarte mult. Sau, foarte puţin. Bănci de piatră, cu spătare de lemn, zăceau adăpostite la umbra clădirilor, uneori lipite de pereţii jilavi, gest tandru, pe care el, abia dacă îl sesiza. Mergea ţinând ochii întredeschişi, două fante mici, puţin oblice, care răsturnau lumina în interior, unde se pierdea, înotând, în întuneric. Fragmente ale unui tablou, unde culorile îşi pierduseră treptat tenta iniţială dând acum naştere la confuzie, neîncredere, haos. Creneluri neregulate, de un cenuşiu închis, inhalau aerul, prin găuri strâmbe, albicioase, guri tăcute, superficial conturate. Omul pipăia aerul, încet, metodic, după o ştiinţă a lui, secretă,
inviolabilă. Singurătatea căutării era amară. Trecătorii alunecau prin spaţiul cald, forme alungite, cu reacţii ce ar fi putut fi îndelung studiate. El prefera, însă, să pipăie aerul, căutând fiinţa a cărei formă, culoare, gust sau miros nu şi le mai aducea aminte. Cu toate acestea, în clipa în care ar fi întâlnit-o ar fi recunoscut-o, fără îndoială. Abia sub a şaisprezecea bancă văzu câinele. Mic, cu blana neagră. Câteva pete de alb stins îi împodobeau grumazul. Câinele mârâi instinctiv, fără a-l căuta cu privirea. Făcea aşa, ori de câte ori un intrus se apropia de culcuşul lui. În acelaşi timp ştia că dacă acela ar fi insistat, s-ar fi văzut nevoit să plece. Amintirea unor lovituri de picior în abdomen modelase deja existenţa patrupedului: o fugă continuă, furtişaguri de tot felul, adăposturi nesigure, împerecheri grăbite, răni care dor, şi acum, bătrâneţea. Şi totuşi, bărbatul aştepta de prea multă vreme. Nările lui adulmecau mirosul care venea de sub bancă, ochii încercau să distingă culoarea închisă a blănii, petele albe, botul umed. Ridicând capul, câinele întâlni ochii întredeschişi ai omului. Citi în ei sentimente pe care stăpânul lor le uitase demult, şi acum îl trădau. Amintiri ale unor strămoşi sângeroşi, obligară câinele să se ridice în picioare. Chelălăind, se aruncă înainte. În adolescenţă, pe când mă aflam în vizită la nişte prieteni, am fost atacat de un câine-lup. Ţin perfect minte saltul animalului, gura deschisă, mirosul de paie umede care mi-a inundat nările, imediat ce m-a atins. Ne-am prăbuşit la pământ. Labe moi îmi apăsau umerii, o cavitate umedă îmi căuta gâtul. Deşi au reuşit să intervină la timp, prietenii mei nu şi-au putut explica niciodată comportamentul câinelui lor. Luna se ridicase pe cer. Avea forma unei secere, întoarsă cu vârful în jos. Cei din patrula de noapte l-au găsit cu beregata sfâşiată, într-un lac de sânge. În afara unor zgârieturi slabe, nu au descoperit alte urme de violenţă. Un câine vagabond, mic, negru, cu pete albe pe gât, atras probabil de mirosul sângelui, lingea lichidul răspândit pe asfalt... Parcă lingea o stea căzătoare, şi urla în lună... (Cezar VASILESCU)
