Ca un făcut, viaţa a aranjat lucrurile în firea lor. Târziu, când era în ultimul an de şcoală, se petrecu un fapt grotesc. Într-o după amiază, când tatăl său era la lucru, Golbot, care fusese dat afară din reţeaua de învăţământ, a venit acasă cu o tânără şi ceru mamei sale bani, mulţi bani. Dar suma pe care o cerea era foarte mare şi întrecea cu mult bugetul modest al familiei. Probabil că părinţii lui nu văzuseră un teanc de cinci mii decât în filme şi nu-i puteau satisface cererea.
Înnebunit de furie, animalul din Golbot s-a deşteptat şi cu un cuţit de bucătărie asemănător unui satâr, începu să-i aplice mamei lovituri cu nemiluita. Tânăra, îngrozită de acest spectacol bestial, a încremenit dar urletul provocat de groază izbucni fără voia ei, alertând trecătorii de pe stradă.
Imaginea demonică a lui Golbot, cu sânge în ochi, izbindu-şi mama cu lama de oţel şi încercând să arunce fiinţa căzută în nesimţire peste balcon, adunase în jurul blocului mulţime de oameni care strigau înfioraţi. Odată cu maşina poliţiei sosi şi tatăl monstrului. Când acesta a putut realiza cele întâmplate, smulgându-şi părul din cap, strigă către criminal:
- Aruncă-te!… Aruncă-te!
Dar instinctul de conservare al
|
lui Golbot era prea bine dezvoltat. Nu avea curajul şi nici inconştienţa demenţei atât de mari, încât să se arunce de la etajul şapte. Cu priviri de animal rănit şi hăituit, a aşteptat ca poliţiştii să-i pună cătuşele şi, când corpul a fost încălzit de reacţii umane, într-un moment scurt, a urlat peste balta de sânge:
- Mamăăă… Dă-mi bani!… Banii?!
Ultima exteriorizare cât de cât omenească nu a încetat să-i revină în memoria atrofiată.
Procesul lui Golbot a ţinut timp îndelungat şi tată-l acestuia s-a chinuit mult să-l salveze, cheltuind toată bruma de bani pe care o strânsese de-o viaţă. Aşteptarea dureroasă a sentinţei i-au provocat moartea, dar băiatul lui a scăpat de pedeapsa capitală.
Restul vieţii Golbot a fost menţinut într-o stare pasivă beneficiind din plin de tranchilizante şi cămaşa de forţă. Într-un salon cu un singur pat l-a întâmpinat pe Steve, când s-a hotărât să-şi viziteze fostul coleg şi duşman, imaginea unei fiinţe care aducea vag a om, cu privirile aruncate departe, fără ţintă. Doar, din oră în oră, trupul uriaş cerea de mâncare iar câteodată se putea auzi celelalte cuvinte care îi întregeau repertoriul:
- Aruncă-te! Ha-ha… Banii?! Dă-mi banii!… Mamă, bani? Papa!… Mamăăă. (Valentin Jantea – Prafuri cenuşii)
|
