Am fost la un match de fotbal. M-am introdus la marginea terenului plan, ca de cursă, printre alţi tovarăşi, care aşteptau în cămăşi. La acest spor nu au uniformă numai cei care joacă, ci şi spectatorii: cămaşă bleu sau albă.
Oricât s-ar susţine teoretic şi vizibil că o echipă se compune din unsprezece oameni, nu-i exact. Mai mult ca la oricare alt sport, aici spectatorul joacă şi el, înscris de la început în echipa favorizată. Spectatorul de la şah sau de la pocher se cheamă chibiţ. E o denumire de dispreţ. Chibiţul ideal este pasiv. El meditează pe dinăuntru. În exterior nu manifestă nimic. El nu lasă nici o clipă impresia că ştie jocul şi că ar avea o altă părere. Un partid politic alcătuit din chibiţi ar fi cel mai disciplinat partid. Numai uneori, după ce s-a consumat "prostia sau greşeala", chibiţul, ca trezit din letargie, începe să argumenteze şi să critice. Chibiţul este un critic refulat.
Spectatorul de fotbal este însă cu totul altceva, deşi s-ar crede că dacă priveşte numai, este întrucâtva înrudit cu chibiţul. Spectatorul acesta ia parte la joc cu ochii, cu capul, cu picioarele, cu nervii. Ceva mai mult: el dă cele mai bune indicaţiuni, el dojeneşte pe cei din echipă, subliniază greşelile, aprobă sau se indignează, marchează întotdeauna, descalifică sau ridică pe jucători la grad de internaţionali etc., etc. … Spectatorul este chiar singurul om care se pricepe. Atunci când nenorocitul jucător mozoleşte mingea cu picioarele - adică driblează - şi-i enervat şi obosit, şi-i încolţit împrejur de adversari, spectatorul, rece şi comod, de sus, de la tribună, are deja un plan, şi dacă jucătorul nu l-a executat, se aud exclamaţii de indignare.
În special spectatorul ştie precis că mingea trebuie să treacă printre stâlpii porţii. De cum se apropie mingea pe acolo, el, cu inteligenţa şi perspicacitatea lui, a şi aflat ce trebuie să facă cei cu atacul şi chiar vede mingea izbindu-se în plasă ca o dihanie marină rotundă şi pachidermă. Spectatorul nu lucrează
|
concret cu picioarele, ci abstract, cu imaginaţia. La el gestul ascultă exact de dorinţa inimii, şi mingea nu se poate abate de la destinul ei din plasă. Spectatorul e un optimist incurabil. Ori de câte ori realitatea gleznelor îl contrazice, el este decepţionat.
Spectatorul nu admite nici o greşeală. El o penalizează imediat, scoţând din graţii jucătorul respectiv. Plătind trei lei, spectatorul nu a cumpărat un bilet şi dreptul de a sta şi a se uita cum alţii aleargă şi se zbat. El pretinde că a cumpărat cu aceşti bani chiar pe jucător în carne şi oase, că acesta e angajat oarecum de către el, ca să-i joace aşa cum îi place lui. Spectatorul este cel mai cumplit tiran. Pentru plăcerea lui nu admite nici o concesie. Pentru trei lei el vrea jocul perfect, fără nici o greşeală - chiar dacă pentru dânsul personal însuşi mersul pe stradă, cu picioarele, este o problemă în legătură cu asistenţa socială.
Când am intrat pe teren, am venit cu ierarhii şi prejudecăţi alcătuite după o logică perfectă. Credeam că cel mai bine ştie jocul arbitrul, pe urmă echipa de jucători, şi numai după aceea spectatorii. Constatările mele de pe teren au răsturnat complet orice logică. Ştiţi ce? Spectatorul este cel care cunoaşte jocul la perfecţie; jucătorul îl ştie, dar nu-l poate juca, iar arbitrul habar nu are. Superarbitru este publicul. Şi cu drept cuvânt, pentru că arbitrul propriu-zis face impresia unui caraghios, ca tot ce-i inutil în viaţă şi mai ales într-un joc. Dacă ar sta la o parte, nevăzut, ar fi mai tolerabil. Dar aşa, îl vezi mereu amestecat printre băieţi, chel şi într-un costum ridicol, de jocheu dezafectat, fără ca să dea şi el măcar odată cu piciorul în minge. Am avut impresia netă că el încurcă jocul, şi sunt sigur că această primă impresie, care-i instinctuală, este cea justă. Alţii care au analizat profund rolul de arbitru au ajuns, după studii şi pe înconjur, la aceeaşi convingere!
(Demostene Botez - Fapte diverse)
|
