… Într-o zi, pe cînd eram student şi plecam în vacanţă la un frate care-i viticultor, într-o podgorie situată pe cel mai înalt punct al Odobeştilor, am luat şi eu puşca lui frate-meu şi m-am dus cu gîndul sinistru să împuşc un iepure, căci locurile acelea erau pline de urechiaţi. Via înainta prin defrişarea pădurii în fiecare an cu cîte-o parcelă în pădurile de pe dealurile Vrancei cu care se învecina. Aşa că nu era de mirare dacă Moş Martin, sau vreo turmă de căprioare ar fi trecut liniştite prin via ce era la marginea pădurii. Această deosebită prezenţă îndemna la meditaţie şi drept urmare m-am aşezat liniştit într-o după-amiază în partea de apus a acelei aşezări, sub nişte tufe, în marginea unei poieniţe, avînd de o parte tufari de margine şi de altă parte pădurea mare.
Cît am stat nu ştiu, fapt care nu contează pentru un vînător pasionat; este de-ajuns că urechiatul a apărut în poiană, ca un artist pe scenă şi-şi făcea de lucru rupînd de ici-acolo cîte un fir de iarbă, mai mult să se afle în treabă, decît să-şi astîmpere foamea, pentru că se vede că şi dumnealui, urechiatul, avea întîlnire cu partea cealaltă, care, fie că-i dăduse plasă, fie, pur şi simplu că îl lăsa să aştepte, ca astfel întîlnirea să fie mai… dulce. Atunci, am fost cuprins de o asemenea emoţie care a determinat un desnodămînt tragic. Cum stăteam culcat, am pus puşca la ochi şi mi-am spus: am să-l lovesc în cap, ca bietul animal să nu se chinuie, ci
|
să moară dintr-o dată, ceea ce înseamnă că reflexele de vînător mai persistau din vremurile străvechi în subconştientul structurii mele, mai ales a acelei psihice. Iepurele, nebănuind prezenţa puştii cu două ţevi, cu cartuşe pe ambele şi cu ceva rezerve în buzunare, de care nu ştia, că nici o zeiţă bună nu a avut vreme să-l anunţe, căci sînt convins că modernismul a ajuns deja pînă la zei, se învîrtea prin poiană şi se uita la ceasul amurgului, mirat că nu vine partenera la întîlnire.
Am ochit şi am tras, după o preacalculată şi în special temeinică ochire. S-a umplut pădurea şi poiana de un zgomot puternic, de care s-ar fi înfiorat întreaga pădure, cu toate lighioanele din ea, în afară de iepurele meu, care a făcut un salt liniştit de joacă şi nu de spaimă şi a mers mult, pînă a dispărut întreg, bine mersi şi sănătos şi ceea ce era esenţial, nu era nici măcar cît de puţin speriat. Am spus atunci că zeiţa Diana a apărat nevinovata făptură, precum, tot aşa şi pe mine, aceiaşi divinitate mă apărase şi parcă-l văd şi-acum cît de tacticos s-a retras în partea opusă, arătîndu-mi coada. Un vînător ar fi avut vreme să tragă încă cîteva focuri pînă cînd a dispărut, dar eu n-am tras, cu toate că pe cealaltă ţeavă mai era un cartuş. Ce ştia iepurele de s-a retras atît de tacticos şi n-a fugit măcar de zgomotul împuşcăturii? Ştia el cu ce fel de vînător are de-a face!
(D.I. LĂBUŞCĂ - Amintiri cu chipuri, locuri şi întîmplări)
|
