Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Memorii
[Proză]
de Demostene Botez [alte lucrari ale acestui autor]
… De îndată ce mă îmbrăca şi-mi dădea drumul pe uşă afară, nimeni nu se mai ocupa de mine.
Mă duceam întâi la grajd. Tata avea o pereche de cai suri, mari, frumoşi: Leu şi Sultan; şi un căluţ murg, Vasilică, mic şi gras, care servea la toate. Dar în grajd era întuneric, şi de cai mă temeam. În special Leu era nervos: se agita de îndată ce eram în prag, bătea din picior şi flutura din cap. Atât era de ajuns pentru ca să-l admir, dar să şi renunţ de a intra mai înăuntru. Am crezut că voi putea încerca o îmbunare cu zahăr, dar o dată era să-mi apuce mâna, şi am renunţat la acest mijloc de ademenire.
Totuşi, popasul meu la grajd era zilnic. Port şi acum impresia grandioasă a celor doi cai suri, cu capetele până-n pod – cu capetele lor mari şi lungi -, cu ceva marţial în ţinută, cum sunt caii din statui. De îndată ce mă apropiam de uşă, îi auzeam înăuntru ronţăind fânul. Când intram, o clipă se opreau uitându-se spre mine şi pe urmă iar începeau să mănânce, monoton, trăgând cu buzele fânul de iesle. Alteori, îi găseam dormitând. Atunci capetele lor păreau mai lungi, plecate în jos, cu buza dedesubt căzută, cărnoasă şi cu rare fire lungi de păr, cu o crupă mai sus şi alta mai jos, cu un picior îndoit. O grea şi întunecată atmosferă de plictiseală, cu un vag miros de mucegai, stăpânea aerul plin de aromă de fân şi flori uscate.
E unul din cai, cel mai nervos, îl chema Leu. Când îi ducea la Carol, potcovarul satului, el ştia bine unde-l duce. De acasă, din poartă, era enervat şi tremura tot. Ah! Cum nu putea suferi să-l potcovească! Parcă l-ar fi gâdilat în talpa copitei. Mai întâi nu voia să dea piciorul. Atunci când un om se apropia şi-i trecea palma încetişor şi delicat de-a lungul pulpei, Leu se agita şi se lăsa anume cu toată greutatea tocmai pe piciorul care trebuia ridicat. Dacă la un moment, obosit şi el, stătea liniştit, şi Carol începea să-l ardă sau să-i scobească copita, deodată se smucea atât de violent, încât toţi cei dimprejur erau aruncaţi la o parte şi el bătea din picioare triumfător.
În cele din urmă, Carol a construit un stanog de lemn anume pentru potcovitul lui Leu; şi operaţiunea se făcea numai după ce-l lega într-un cadru de lemn. Dar nici acolo Leu nu voia să se apropie.
Lupta lui mă pasiona. Niciodată nu lipseam de la această straşnică operaţie. Nu lipsea de altfel nici Fifiţa, care era o căţeluşă albă, fiindcă aprecia cu lăcomie şi, ca pe o delicatesă rară, curăţitura de copită arsă care sărea în aşchii vinete ca o marmotă cu vine albicioase, de sub curăţitoarea lui Carol. Aşchiile acelea aveau un miros de grăsime şi de os ars, laolaltă.
Grajdul cailor avea o tindă prin care se urca la pod şi care, iarna, era plină cu fân. Când intram uneori, tocmai de deasupra, de pe fânul îngrămădit între pereţi, sărea
speriată o găină, zburătăcind. Dădea din aripi dezordonat şi cotcodăcea cât o ţinea gura, de parcă ar fi voit s-o taie cineva; şi da peste mine, îmi arunca jos căciula, îmi vâra praf de frunze în ochi şi ieşea ca din puşcă, ţipând, pe uşă. Venea acolo să se ouă, în fân.
Vasilică, calul mărunt şi gros, calul „bun la toate”, cu care mergeam regulat la câmp, era tipul de cal cumsecade. Era cel mai cumsecade cal din lume. Puteai face cu el orice. Şi puteam face chiar eu orice. Primea toate cu un fel de bună dispoziţie naturală şi cu o filozofie proprie, care nu cunoştea încă indispoziţie, nici nerăbdare, nici revoltă. Toată ziua era la căruţă sau al sanie, ba chiar şi la saca; iar când sta pe loc, mânca mereu. Muncea necontenit şi era gras. Avea o coamă deasă şi creaţă, un cap mic şi doi ochi vii, mereu ascunşi într-un smoc de păr lung care-i cădea pe frunte şi prin care se uita de parcă s-ar fi ascuns ca să privească pe furiş.
Cât eram de mic, mă puteam şi eu apropia de el fără teamă. Îl dezmierdam. Îi dam zahăr; mi-l lua din palmă cu buze tremurânde, cu o stângace şi emoţionantă delicateţe; parcă-l păştea. Era foarte puternic şi trăgea oricât. Uneori avea gesturi de ştrengar glumeţ. Mă apuca numai cu buzele de mânecă şi mă scutura; apoi flutura din cap. Era prietenul meu. Dar asta nu fiindcă era cal, şi copiii au o slăbiciune pentru cai, dar fiindcă aşa era firea lui, comunicativă şi copilăroasă. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată obosit. Nu se pierdea cu firea alergând, dar îl simţeai că-i place lui singur să meargă. Tata nici nu lua bici când pleca cu el.
Când Vasilică era grăbit – şi era totdeauna grăbit, dacă înnopta şi ne întorceam de undeva acasă -, spoi întindea pasul mai lung decât îi era, şi atunci potcoava de dinapoi bătea în cea din faţă; iar pe şosea săreau scântei; şi se auzea: ţac, ţac, ţac… Pentru această forţă a lui Vasilică aveam mare admiraţie.
El a trăit la noi, tot timpul copilăriei mele şi mai târziu, când eram în liceu, de-l puteam şi eu înhăma, mergând singur cu el, la câmp. Era ca un tovarăş. Cunoştea toate drumurile. Avea un trap legănat şi mărunţel, şi parcă-i văd şi acum capul stufos, legănat, când la dreapta, când la stânga, ca un grotesc pendul de vechi ceasornic. Când era ger tare, aerul umed i se prindea promoroacă pe coamă, pe sprâncene şi chiar pe părul de pe trup. Parcă ar fi fost îngheţat.
Mai târziu, ducându-mă la şcoală, l-am văzut mai rar. Şi nu ştiu când, în lipsa mea, n-a mai fost. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Eu îl văd şi acum, rotund ca un pepene, cu coama deasă şi creaţă, la căruţa noastră cu care mergeam în deal la câmp. Şi nici nu-mi pot închipui că nu face şi azi aceeaşi treabă, cu aceeaşi voioşie, pe undeva, în raiul cailor. (Demostene BOTEZ)

Comentariile cititorilor
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Cristina ŞOPTELEA, o maestră a versului      [Poezie]
de Cristina Şoptelea
Crocodilul de Botoşani şi Paştele 2006      [Poezie satirică]
de Ionel Bejenaru
Marea antologie a glumei evreieşti      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Sonete      [Poezii şugubeţe]
de Constantin Puiu
Cu nea Floricel      [Proză]
de Viorel Buliga
Atac la persoană      [Proză]
de Cezar Vasilescu
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Doru Petrariu
Domn’ Petrică      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
Ameninţarea unui cenaclu cu identitate în alb      [Cronică]
de Necompletat
Fără titlu      [Proză]
de Elena Florica Şuster
Alexandru Hrib      [Scrieri documentare]
de Necompletat
Tunica      [Poezii şugubeţe]
de Viorel Buliga
Inscripţie      [Poezie]
de Anamaria Aura Bejenaru
Păcatele trecute şi mărturisite le iartă pe cele viitoare      [Fabulă]
de Costel Pricopie
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Ştefan Roşu
Un an de suferinţă la Botoşani      [Scrieri documentare]
de Nicolae Iosub
Memorii      [Proză]
de Demostene Botez
Eseu cu… norocul vieţii      [Eseu]
de Cezar Vasilescu
Aud frunzele toamnei      [Poezie]
de Anamaria Aura Bejenaru
„Glasul singurătăţii”      [Scrieri documentare]
de Gheorghe Amarandei