(fragment)
- Mihai, uite! Aceea nu este Cartea Cărţilor?
- Ba, chiar ea e!
- Cartea Cărţilor!
- Copii bătrâni, am venit pentru a vă urca la bord şi a porni pentru ultima dată pe tărâmurile mele!
- Haidem!
Acolo unde am ajuns ne-a regăsit copilăria pierdută în negura timpului. Jocurile, prietenii, doamna învăţătoare, profesorii, obrăzniciile, minciunile… toate treceau pe lângă noi, prezentându-se.
Am revenit acasă.
- Eu trebuie să plec, copii bătrâni, spuse grav Cartea Cărţilor. Vă las! Şi ne vom mai întâlni abia când veţi redeveni din nou copii. Mulţi adulţi după ce au trecut pragul copilăriei devin serioşi, li-e ruşine să alerge, să bată mingea sau să joace şotron. E drept. Trebuie să fii serios, dar un pic de joacă nu strică. Nu uitaţi copilăria! Dacă nu cumva aţi şi uitat-o! Adio! Să ne revedem cât mai curând!
- Adio! Am strigat într-un glas.
- Oare ce vroia să spună prin „a redeveni copii”, Mihai? întrebă Diana.
- Nu ştiu…
Mai târziu am aflat c㠄a redeveni copii” este a te simţi din nou copil. A te juca, a te bucura ca un copil. Cartea Cărţilor se ţinu de cuvânt şi ne vizită, dar, spunea ea, trebuia să facă fericiţi şi alţi copii.
Aşa se termică povestea noastră. A fost foarte adevărată. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o şi pe Diana care-şi doarme somnul în Cimitirul „Pacea”.

 (Mihai Popa – Singur pe tabla de şah)