Deşi satul nostru nu era aşa departe de oraş - între Băluşeni şi Botoşani, pe drumul de căruţe, erau doar vreo doisprezece kilometri - se-ntâmpla destul de rar să mergem în „târg”, cum i se spunea pe atunci oraşului. Poate de aceea, noi copiii doream mult acest lucru şi ori de câte ori se-ntâmpla, ziua aceea era o zi însemnată. Mergeam rar, pentru că nu se putea lăsa gospodăria de acasă, de izbelişte, nici măcar o zi. Pe atunci, un drum la târg era anevoios. Se mergea cu carul cu boi, sau cu o căruţă cu cai, şi toată călătoria depăşea, mai întotdeauna, o zi-lumină.
De cu seară, ştiind că a doua zi mergem la târg, ne pregăteam cu înfrigurare hăinuţele, săndăluţele şi ce mai aveam noi. Adormeam cu greu ca şi în seara Crăciunului. „Dar dacă nu ne trezeşte mama?...rămâneam acasă?...” ne îngrijoram noi. Într-un târziu, pleoapele ne cădeau grele şi somnul ne fura gândurile. Dar, în mai toate cazurile, mama se ţinea de cuvânt.
În plină noapte, când totul era pregătit de plecare, ne erau curmate visele de îndemnul şoptit:
„ – Hai, treziţi-vă, căruţa-i gata de drum!”
Nu mai trebuia să ni se repete îndemnul. Cât ai clipi, eram în picioare şi cu „somnul între ochi” ne îmbrăcam în grabă, ne udam obrajii cu apa rece de dimineaţă şi, în scurt timp, căruţa era pusă în mişcare. Când eram mai mici, mergem cu carul nostru cu boi;
Apoi, drumurile acestea le făceam cu moş Ion Lipovanu, un căruţaş din satul vecin, Draxini. El avea o căruţă cu un cal, tocmai bună pentru o astfel de treabă.
Satul, la acea oră din zori de ziuă, era încă adormit. Ici şi colo vre-un cocoş, mai harnic, sfâşia tăcerea cu cântarea lui; Câte un câine somnoros mai lătra la nu ştiu ce casă. Încolo, totul era cufundat în linişte. Cerul era plin de puzderia de stele. Noi ne înfofoleam cât mai bine în coşul căruţei şi, în scârţâitul osiilor, ne începeam miraculoasa călătorie.
La ieşirea din sat, în dealul Jităriei, ne întâmpinau plopii aceia înalţi cât nişte catarge de corăbii. Aceştia mărgineau terenul şcolii de agricultură. Aşa rămăseseră denumite construcţiile acoperite cu ţiglă roşie, din marginea satului, foste curţi ale boierului Sofian, şi unde fiinţase, într-adevăr, o asemenea şcoală. Coboram uşor, în vale, lăsând în dreapta islazul vitelor şi, în stânga, ” fântâna noastră” - o fântână cu colac de piatră şi cârlig de lemn cu treucă, făcută acolo de bunicul meu, pentru astâmpărarea setei drumeţilor osteniţi.
Căruţa îşi mărea hurducăturile la trecerea peste podul Dresleucii, şi apoi începea să urce pantele abrupte ale celor două dealuri: Curmătura Mică şi Curmătura Mare.
“ – Diii…, Hara…, Diii…!” auzeam îndemnul mormăit al căruţaşului, ce şfichiuia animalele, care trăgeau greu, la deal, povara căruţei.
După Curmătura Mare, drumul – şleahul, cum îi spuneau sătenii – trecea domol, de-a lungul culmei dealului ce avea în dreapta valea Sitnei, cu Tocilenii şi Stăucenii şi, în stânga, Valea Dresleucii, cu Coşulenii şi Tulburenii. Nu mult după aceea, intram în pădurea Rediu.
Zorile erau, de-acum, stăpâne peste noapte, dar întunericul codrului tot mi se părea înfricoşător.
“ – Mamă, oare acum sunt lupi în pădure?” întrebam eu îngrijorat . Răspunsul căpătat nu reuşea să mă liniştească. Mama îmi explica – şi, pe atunci, era adevărat – că s-ar fi putut să fie lupi pe acolo. Pădurea era lungă şi drumul şerpuit. Deodată însă, codrul lăsa loc câmpului liber şi drumeagul nostru se sfârşea, intrând în şoseaua Ştefăneştilor, care trecea pe lângă toloaca, târgului. O coteam la stânga şi, în faţa noastră apărea, în toată splendoarea sa, oraşul Botoşani. Zeci de turle de biserici dominau verdele frumos al oraşului – grădină. Undeva, în stânga, pe o înălţime, clădirea impunătoare a liceului Laurian domina cu nenumăratele sale geamuri şi acoperişul cu multe colţuri, din ţiglă roşie.
Când pătrundeam în marginea târgului, străzile încă mai aveau aprinse luminile becurilor electrice. Acel fulger închis în globul de sticlă, mă uimea. Stâlpii de metal, vopsiţi în verde, ai reţelei electrice păreau, astfel, un şir de candele.
Neguţătorii, în uşile prăvăliilor, sporovăiau cu sătenii, învoindu-se asupra preţului
|
vreunei găini sau vreunei ulcele cu smântână.
Pe străzile pavate cu piatră cubică, trecerea trăsurilor şi căruţelor era însoţită de trapul ritmat al potcoavelor cailor şi de scrâşnitul roţilor carelor încărcate de poveri.
Toate acestea se scurgeau spre acel loc, de adunare a negustorilor şi sătenilor, care se numea iarmaroc. Aici era târgul de vite - chiar pe locul unde, acum, este Parcul Tineretului. Împrejmuit cu lăturaşi din grinzi groase din lemn, în iarmaroc nu se putea intra cu căruţa, decât dacă se plătea o taxă.
Dincolo de acea împrejmuire era o mare de lume, într-o larmă cumplită. Peste acel haos străbăteau guiţăturile purceilor, mugetele vitelor, zbierătul oilor, nechezatul cailor sau cântecele urlate de megafoanele vreunui „târg-nou”, cu animale exotice şi scamatori. La orice pas întâlneai fel de fel de mărfuri şi de oameni. Peste tot, fel de fel de culori.
Odată aşezaţi cu căruţa în iarmaroc, mama ne lua - pe mine şi pe sora mea - să mergem „în centru”. Acolo, „la monument”, cum i se spunea locului acela, din cauza binecunoscutei statui, ajungeam prin „strada mare”. Mai întâi, străbăteam străzile mărginite de zeci şi zeci de dughene - uşă lângă uşă -, cu produsele meseriaşilor scoase în stradă sau atârnate pe pereţi. Pătrundeam apoi, pe lângă biserica Uspenia, în piaţa din centru, unde lumea era mai liniştită deşi, şi aici, locul era înţesat de magazine pline cu mărfuri. Noutăţile ne uimeau la tot pasul aşa că, mama trebuia să ne îndemne mereu să ţinem pasul cu ea.
Lucrurile se complicau când ajungeam în faţa vreunei vitrine cu jucării sau dulciuri, unde, neapărat, mama trebuia să facă un popas pentru că, altfel, scânceam toată ziulica. Şi dacă se-ntâmpla ca, în ziua aceea, să fie vreo sărbătoare, clopotele tuturor bisericilor erau trase, îngânându-se parcă unul pe altul, într-un minunat concert al turlelor de clopotniţe.
Câteva imagini mă urmăresc şi-acum, încă vii: primul drum spre gară şi prima vizită în Grădina Publică. Grădina Publică am văzut-o, pentru prima dată, târziu. Aveam, de-acum, vreo unsprezece ani şi tocmai fusesem supus unei uşoare intervenţii chirurgicale. Cu toată durerea ce-o resimţeam, fântâna arteziană din mijlocul lacului, proiectând jeturile de stropi multicolori până spre vârful copacilor, podurile ce se arcuiau peste luciul apei, mi-au rămas în minte toată viaţa.
Gara, am cunoscut-o când încă nu eram elev. Trebuia să mergem la un unchi de-al nostru, la Suceava. Aşa se face că, într-o dis-de-dimineaţă eram cu toţii în obişnuitul car cu boi, pe caldarâmul Căii Naţionale.
O clădire roşie, cu coşuri înalte, - de unde venea un duduit puternic, de se cutremura strada – era uzina electrică - pe atunci singurul izvor de energie electrică al oraşului.
Înainte de a ajunge la gară, urletul asurzitor şi dureros de prelung, al unei sirene de fabrică, ne-a venit dinspre capătul străzii pe care mergeam. Era sirena „Uzinelor Textile” şi era ora cinci, dimineaţa. Pe atunci, aşa erau avertizaţi muncitorii oraşului, ca să se pregătească pentru un nou schimb.
În sfârşit, am intrat pe o străduţă, la dreapta, spre gară. Ştiam că trebuie să văd trenul.
„ - Mamăăă ! Uite ce de trenuri sunt în gară !...”
Vedeam pentru prima dată un tren şi, la vederea lui, am judecat că fiecare vagon trebuie să fie câte un tren. Bineînţeles, mi s-a explicat că trenul era unul singur.
...Aşa se scurgeau orele prin oraş şi, spre după-amiază, când treburile erau terminate, ne întorceam în iarmaroc unde, după ce animalele erau hrănite cu fânul ce-l aveam în coşul carului, porneam înapoi spre sat.
Rând pe rând, clădirile oraşului rămâneau în urmă şi nici nu observam când intram în pădurea Rediu. Gândurile noastre mai erau acolo, în urmă, la minunile întâlnite în acea zi de târg.
Încet-încet, soarele cobora în faţa noastră, spre apus şi, curând, ne fura somnul. Ne trezeam doar în ograda casei, când căruţaşul oprea calul:
„ - Prrr !! Am ajuns !”
Somnoroşi, de-abia dacă ne mai puteam împletici picioarele să ajungem spre paturile noastre. Bunica, grijulie, ne dezbrăca, ne învelea cu plapuma şi ne lăsa să ne continuăm somnul.
Dar, în somn, noi eram, din nou, acolo, în locul acela plin de minunăţii: în târg.
Paul – Mircea Iordache
|
