Într-un timp, când nimeni nu cădea bacalaureatu`, băieţii înfundau de îndată armata. Aici, căprari şi tamajori beţivi le mâncau zilele pân` ce apărea leatul nou. Urma o verificare sumară făcută de ofiţeri de comandament - colonei cu burţile ce dădeau să iasă afară din centuri si diagonale. În vreo două zile se dădeau şapte aşa-zise examene: săpări de adăposturi şi tranşee, împuşcături de probă, mişcare de paradă, marş forţat, porticul infanteristului, transmisiuni şi - nu putea lipsi - politica partidului. “Beu, febeu, beu, febeu …” notau întruna burtoşii înstelaţi.
Colonelul cu învăţământul politic, un tip aparte (urmase şi filosofia), văzându-şi recruţii speriaţi de bombe şi strânşi la copci de parcă erau ai Marelui Kim, îi examină original: el întreba, el răspundea. “Şi acum, mai zise, aş vrea doar o poezie sau un cântec, ceva, s-aud şi de la voi“. Spuse unul Partidul, altul Mamă Ţară, iar altul cântase “Eu mă duc, mândro, mă duc/ La armată, nu la plug”. Nu`ş ce-i veni lui Matei al lui Dână, că recită Lacustră. Afară era un ger de februarie, iar când ajunse la ”Şi parcă dorm pe scânduri ude/ În spate mă izbeşte un val …” îi zbură zâmbetul colonelului: “Bă P...lică, sper că nu faci vreo aluzie la condiţiile voastre de cazare, că mă dau,
|
Dracu`, ăştia afară din armată! Oricum, eu îţi dau febeu.”
Se trezi la un pichet de grăniceri dintr-o comună arădeană – Iratoşu - full de unguri. Aici soldaţii, moldoveni cu toţii, beau monopol până cădeau în cap, prin ospeţii zilnice la fetele unguroaice care arar ştiau vreo boabă româneşte. Nu se mira nimeni când îşi uitau la ele, pe sub paturi, puştile cu baionete; le recuperau întotdeauna. De fapt, le aduceau a doua zi mustăcioşii lor taţi, cerându-şi scuze, parcă aflaţi în culpă, într-o românescă stricată.
Printre borne, cu soldaţii de dincolo se vorbea mai mult prin semne. Nu de puţine ori erau şi “evenimente”: noaptea, câte-un cioban rătăcit trecea graniţa cu tot cu turmă, sau vreun chefliu de-al lor o lua de-a dreptul pe fâşie, ca prin straturile lui de zarzavat. Odată, chiar, a trecut la ei o nuntă întreagă, cu miri şi naşi şi socri – ba şi cu formaţia de muzicanţi (avea şi guristă) adusă special de la Arad. Bineînţeles, în două zile erau veniţi înapoi, cu lăutari cu tot. La centru nu s-a raportat nimic.
Una peste alta, în anul acela - fără permisii şi fără pachete (carnea şi făina erau la cartelă) - niciunul nu s-a împuşcat. Şi nici să evadeze nu-i trecu vreunuia prin minte... (Ionel Bostan)
|
