Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Decebal Gavrilescu
[Scrieri documentare]
de Necompletat [alte lucrari ale acestui autor]
Născut la 22 august 1932, în Igeşti, judeţul Storojineţ (azi Ucraina). Pensionar, locuieşte în Botoşani.
În 1944, satul meu, Igeşti, era sub ocupaţie. Am stat aşa trei luni. Jumătate din acest timp, mama l-a petrecut într-un beci, împreună cu alte femei: de frică.
În ziua de 1 iunie 1944, am trecut frontiera în România. Am locuit, scurt timp, în mai multe oraşe; vreo nouă luni şi la Botoşani, unde aveam un unchi. În cele din urm, ne-am stabilit la Şandra, în judeţul Timiş, unde am fost împroprietăriţi cu cinci hectare de pământ. Am rămas acolo din 1945 până în 1951.
La 18 iunie 1951, în gara Şandra au sosit mai multe vagoane de marfă. Unii săteni, printre care şi tata, au fost avertizaţi să plece din comună. Dar tata se gândea să plecăm după strânsul recoltei.
A doua zi, pe 19, la ora patru dimineaţa, ne-am trezit la poartă cu miliţieni şi militari. Ne-au pus în vedere ca în termen de patru ore să punem ce vrem în căruţe şi să fim la gară.
La ora 10, sub paza santinelelor, am fost îmbarcaţi. În 85 de vagoane.
Eu eram elev în anul al treilea de liceu, la Timişoara. Dar evenimentele m-au prins acasă; noroc că sfârşisem examenele. Am fost silit să mă îmbrac şi eu împreună cu familia.
În gara Timişoara, erau alte sute de vagoane de marfă, cu viitori deportaţi. Cine erau aceştia? Chiaburii, politicienii, basarabenii şi bucovinenii. Noi eram din Bucovina.
În patru zile, am ajuns la Călăraşi. Erau acolo sute de căruţe, din toată ţara.
Localnicii erau avertizaţi că vor sosi coreeni (războiul din Coreea era în plină desfăşurare). S-au mirat că noi eram români, dar pentru ei am rămas „coreeni”.
Ne-au dus la 15 kilometri de Călăraşi, în plin Bărăgan. Lângă comuna Roseţi. Ne-am numit, la început, Roseţii Noi, apoi am devenit comună independentă, cu numele Olaru, cu primărie, cu post de miliţie şi cu celelalte structuri de administraţie. O comună formată exclusiv din deportaţi: 806 familii. De preoţi, învăţători, agricultori, ingineri…
Într-un lan de grâu, am găsit un ţăruş, cioplit pe-o parte, pe care era notat numărul 183. acolo a fost casa noastră
vreme de patru ani şi două luni.
Întâi am făcut o colibă, apoi un bordei în pământ. Şi ne-am apucat să ridicăm casă. Ni s-a dat totuşi uşi, geamuri, material lemnos. Am construit case tip, din chirpici şi pământ bătut: o cameră, o bucătărie, o tindă. La 1 decembrie, am intrat în casă nouă. Bordeiul a devenit beci.
Cum altundeva nu era de lucru, unii s-au angajat la recoltatul bumbacului. Vacile noastre n-au rezistat în Bărăgan. Am vândut, mai pe urmă, caii şi căruţele.
În primăvara următoare, tata şi cu mine ne-am angajat pe un şlep. Eu făceam un fel de contabilitate. Veneam acasă sâmbăta.
După doi ani, am avut îngăduinţa de a termina liceul. În 1954, în iunie, am fost luat militar, în construcţii. Părinţii au rămas în Bărăgan.
Eu, în schimb, la sfârşitul stagiului militar, am rămas în armată, ca angajat civil, la un serviciu financiar. De-aici înainte, trebuie să recunosc, viaţa mea s-a schimbat. Un om generos a scos din dosarul meu documentele compromiţătoare din punctul de vedere al sistemului de cadre comunist. Şi eu am fost discret în această privinţă. Deşi m-am căsătorit în 1962, soţia mea a aflat despre deportare abia după Revoluţie.
În 1959, am venit la Botoşani. Am lucrat aici la fosta IMAIA, până la pensie. Am devenit botoşănean.
Dar nu pot uita, bineînţeles, anii de deportare. Ne-a fost, tuturor, foarte greu. Cum am spus, nu era de lucru decât la recoltatul bumbacului. Mulţi au rezistat numai datorită faptului că au primit pachete de pe unde s-a putut. Iarăşi, mulţi au murit: au rămas, în urma deportaţilor, cimitire întregi.
Noi ne-am descurcat, lucrând pe şlep. Mama împletea coşuri de nuiele şi făcea mături.
În 1955, domiciliul nostru obligatoriu a luat sfârşit. Unii au plecat, alţii au rămas în Bărăgan.
Oricum a fost, soarta deportaţilor din România a fost blândă în comparaţie cu a deportaţilor din URSS. În 1940, familia bunicului dinspre tată a fost deportată în Kazahstan. Din cele şase persoane, s-au mai întors doar două fete. Ceilalţi au murit de foame. Aşa am fi păţit şi noi, dacă nu fugeam în ţară. („Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, de Dumitru IGNAT)

Comentariile cititorilor
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Georgiana ELEZĂU –o tânără ce speră să ne cucerească      [Poezie]
de Georgiana Elezău
Memorii      [Scrieri documentare]
de Demostene Botez
Jurământul lui Hipocrate      [Proză]
de Elena Florica Şuster
Grupaj de poezii      [Poezii şugubeţe]
de Constantin Puiu
Cartea cu anecdote circumcise      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Crocodilul de Botoşani şi mătuşa      [Poezie satirică]
de Ionel Bejenaru
Muribunda      [Proză]
de Viorel Buliga
Decebal Gavrilescu      [Scrieri documentare]
de Necompletat
Dumitru Petraş – un poet ajuns la vârsta semicentenară      [Poezie]
de Dumitru Petraş
Iluzie adevărată      [Poezie]
de Lavinia Anghel
Grupaj de poezii      [Poezie]
de Alexandru Căzăcuţ
Fericirea s-a ridicat viguroasă din mormînt      [Schiţe]
de Costel Pricopie
Petec de toamnă      [Poezie]
de Cristian Bejan
Strămoşii      [Poezie]
de Doru Petrariu
Corespondenţa prof. Iosif E. Naghiu cu academicianul Mihai Ciucă      [Cronică]
de Paul Ungureanu
Mihai Ciucă în Jurnalul Marthei Bibescu      [Scrieri documentare]
de Paul Ungureanu
Eseu cu… papuaşi      [Eseu]
de Cezar Vasilescu
Plecarea din Troia      [Poezie]
de Viorel Buliga
„Fulgerul”      [Scrieri documentare]
de Gheorghe Amarandei
La Ipoteşti, pentru Eminescu      [Scrieri documentare]
de I.D. Marin
Citind „Despre limit㔠de Gabriel Liiceanu (X)      [Analiză literară]
de George Manole