Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Memorii
[Scrieri documentare]
de Demostene Botez [alte lucrari ale acestui autor]
(fragment)
În timpul iernii, cei doi boi pe care îi avea tata iernau în ocol. Numai din când în când, se duceau cu sacaua la apă, sau cu sania după paie.
Dimineaţa mă îmbrăcam gros. Mama îmi vâra capul într-un gugi de păr de cămilă, cu un ascuţiş lung deasupra capului şi tivit cu şnur pe margini; iar cu baierele lui mă încingea cruciş peste piept şi în jurul mijlocului. Îmi ieşea afară numai vârful nasului. După ce mă încălzeam alergând, sau încercând să tai şi eu lemne cu ferestrăul, dădeam la o parte marginile gugiului, care erau aspre şi dure. Atunci îmi ieşeau la iveală şi obrajii, din acel balot ambulant care eram, şi ardeau roşii, ca frecaţi cu zăpadă.
„Inspecţia” aceasta de dimineaţă prin curte era tot ce iubeam mai mult. Pe urmă, vegetam restul zilei în casă, uitându-mă pe geam cu jind şi cu o melancolie a cărei acuitate o simt şi acum. Nu era colţ din gospodăria noastră, ce-mi părea întinsă şi variată, pe care să nu-l cercetez, care să nu mă intereseze şi care să nu aibă pentru mine, încă şi acum, o lumină numai a lui, un miros numai al lui, care-l caracterizează pentru totdeauna şi pe care apoi le-aş fi ghicit cu ochii închişi.
Când ieşeam pe uşa casei afară, intram cu adevărat în viaţă şi în „univers”. De pe geam, mişcarea din ogradă şi de pe câmpul din faţă, de dincolo de sat, avea ceva de reproducere artificială, ca într-un fel de imagine care premergea cinematografului, pe atunci inexistent. Nu era nici lanterna magică, nici rece reproducere schematică în alb şi negru. Nu aveam acea ameţitoare senzaţie de cretă mişcătoare de azi la cinematograf, nici acea senzaţie de luciu şi de plan mut din tablouri. Când îl vedeam pe Moşu Gheorghe trăgând fân cu cârligul de fier din stog, speriind stolul de vrăbii şi presuri care ciuguleau în seminţele uscate de flori şi scuturătură de frunze uscate, într-un miros de ierbar în ruină, ştiam foarte bine că este el în carne şi oase şi că tot ce văd nu-i o închipuire. Însă sticla geamului, pereţii, cadrul şi atmosfera caldă din casă, cu mirosul ei de coji de portocale arse, mă despărţeau iremediabil şi total de ceea ce era afară, aşa încât tot ce vedeam căpăta numai prin aceasta un caracter de reproducere.
Iar ceea ce-mi trecea prin cap, urmărind ca un pândar tot ce se întâmpla în curte, era plin de regretul de a sta astfel închis şi a nu participa, mimând în mic, tot ce se făcea de cei mari.
Bucuria mea adevărată era deci să ies afară. Şi nu reintram decât atunci când îngheţam de frig şi când nu mai puteam mişca degetele, nici de la mâini, nici de la picioare.
Aerul de afară, lumina zăpezii dădeau de la început altă tonalitate şi alt potenţial senzaţiilor mele. Toate nu mai erau album văzut prin ochean, ci o realitate grandioasă, în care intram şi eu cu proporţii de gânganie.
Lumina era neînchipuit de vastă şi se pierdea până departe, la infinit. Satele din vale – Dângeni, Buhăceni – păreau mici estompări, ca o indicaţiune geografică. Şi mirosea a zăpadă. Şi mirosea a curat, ca un cearşaf atunci spălat la fântână, cu apă rece. În ogradă, în faţa casei şi a bucătăriei, zăpada era strânsă în perfecte cuburi albe, aşezate unul peste altul… ca la piramida lui Keops. Din loc în loc, erau astfel nişte socluri impunătoare, înalte uneori de doi metri.
Sentimentul de libertate în plin aer mă făcea să rătăcesc sau să alerg de ici-colo, pretutindeni, fără nici un scop, cu o curiozitate egal㠖 în a verifica zilnic, existenţa lumii mele, pe care o stăpâneam.
Foarte rareori fugeam să mă joc, să mă dau cu sania sau pe gheaţă. Nu ştiu de ce, preferam să mă integrez în acel perpetuu şi viu mecanism al vieţii din gospodăria noastră, cu aerul serios de a da ajutor, de a contribui cu ceva la lucruri care mă copleşeau.
Copiii, jocul, săniuţele nu mă puteau minuna prin proporţii, prin dimensiuni, prin „epopeie”. Erau lucruri oarecum pe măsura mea.
Mi-a rămas totuşi în minte „un dat cu sania” pe movila din dosul grădinii noastre, care scobora până într-o râpă. Nu reţin nici o performanţă. Am şi acum însă viziunea saniei mele răsturnate şi senzaţia de frig a zăpezii care-mi intrase pe sub guler, prin pantaloni, în ghete. Panta era repede. Totuşi,
băiatul lui Letos îmi mai făcea vânt cu mâinile sprijinite în umerii mei, aşezat în sanie. Căutam să diriguiesc sau să opresc cu călcâiul. O jerbă de zăpadă împroşca în sus, ca-n urma unei mici torpile, şi simţeam rece şi gheaţă pe pulpă, sub ciorapi.
Cel puţin dacă aş fi ajuns până jos! Dar călcâiele mele fără abilitate deviau sania de la început şi, sau mă înfundam în troian, sau o luam lateral pe coasta movilei şi mă răsturnam. E foarte probabil că chiar această lipsă de dexteritate sportivă să mă fi îndepărtat de ceea ce ar fi fost mai corespunzător vârstei mele.
Totuşi cred că jocul era pentru mine ceva prea „limitat”, prea mic şi nu mă puteam „minuna”. Şi eu aveam o nevoie organică, în construcţia mea, să m㠄minunez”, să văd şi să fiu impresionat de „gigantic”. Gigantic pentru mine era atunci puţin lucru: chiar o pereche de boi sau un cal. Era însă altceva decât o săniuţă.
Nici pe gheaţă nu eram un as. „Patinoarul” satului era tocmai de vale. Pe acolo trecea calea ferată Iaşi – Dorohoi şi, în dreptul satului, avea un podeţ de fier, pe sub care se scurgeau spre şesul Jijiei apele ploilor. Acolo, sub acel podeţ, era totdeauna un ochi de gheaţă. Podeţul nu era înalt – ceva peste un metru. Dar de ajuns ca noi să putem trece pe sub el, cu căciula în cap.
Băieţii măturau gheaţa de zăpadă cu nişte buruieni uscate luate de pe câmp, sau cu mâneca polcuţelor lor de lână. Şi gheaţa era lucie ca sticla. Se curăţa aşa un fel de cărare dreaptă, pe care, „ne dam”. Chestiunea era să-ţi faci vânt de cât mai departe şi să aluneci pe gheaţă cât mai lung. Aşa, cu amândouă picioarele, cu călcâiul şi tălpile pe gheaţă, era uşor; şi era treaba celor bicisnici. Pentru cei cu opinci în picioare era şi mai simplu; lunecau ca pe nişte vârfuri moi de ski.
Pentru „aşi”, performanţele erau; datul pe gheaţă cu mâinile în buzunare, „pirostiile” şi în „călcâie”. La „pirostii”, trebuia să-ţi faci vânt alergând în picioare; şi, de îndată ce ajungeai pe gheaţă, trebuia să îndoi genunchii, să te laşi „pe vine” şi să luneci, ala strâns ghem. Când te lăsai în jos însă se întâmpla o mică deplasare de echilibru, care era fatală. Figura de forţă însă era „în călcâie”. Pentru asta trebuia neapărat potcoave la bocanci. Numai atunci, cu călcâiele puse pe muchie, cu picioarele paralele, puteai reuşi acea lunecare zgâriată şi vertiginoasă, care se termina într-un scurt semicerc. Asta n-am încercat niciodată. Nici nu aveam potcoave. Figura, când o revăd acum, nu era lipsită de elan, de eleganţă, de supleţă, ca un început de zbor.
Dar toate acestea mă distrau mai puţin. Chiar când eram acolo la pod pentru a mă da pe gheaţă, îmi plăcea mai mult să stau sub pod când trecea trenul şi să simt acea formidabilă zguduire cu pocnituri repetate, cu un huruit prelung de fierărie crescând şi apoi descrescând, de deasupra mea. De aceea, aşteptam trenul cu emoţie. Îl vedeam de departe, la început ca o omidă neagră pe albul zăpezii, şerpuind la cotul din dreptul Buhăcenilor; apoi, cu urechea pusă la şină, îi ascultam vuietul sonor prin fierul şinei, într-o vibraţie subpământeană. Tot zgomotul pe care-l făcea trenul în mers era transmis prin şine, ca printr-un diapazon sensibil, care-l reduce, care-i alege substanţialul, tonul predominant, şi-l transformă într-un fel de melodie, ca pus pe-o coardă sensibilă şi întinsă deasupra şinii. Aşa după cum o fotografie redusă cuprinde totuşi totul şi dă impresie de depărtări şi de fantastic, sonoritatea şinii transforma, redus în miniatură, dar melodizat, zgomotul încă depărtat al trenului. Când îi auzeam vibraţia crescând cu răbufniri surde de fiară obosită şi asmatică, scoboram repede sub pod să primesc în spate, în cap, prăvălirea aceea gigantică şi zgomotoasă de fierărie în prăbuşire.
Asta-mi părea mult mai măreţ şi mai interesant decât „datul în călcâie”.
Totuşi, în zilele când n-avem voie să merg la pod, priveam din deal, cu adâncă tristeţe şi cu un ascuţit sentiment de constrângere, acele puncte negre care se agitau pe un spaţiu mic sub pod şi care nu erau altceva decât copiii din sat care se dădeau pe gheaţă. Li se vedeau numai căciulile şi, uneori, braţele ridicate în sus sau întinse în lături în chip de cruce, pentru mai sigur echilibru. („Memorii”, de Demostene BOTEZ)

Comentariile cititorilor
observator [23 February 2008 | 22:14:25]
Frumos.
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Anamaria – Aura BEJENARU – o poezie scrisă cu „peniţă argintie”      [Poezie]
de Anamaria Aura Bejenaru
Bunicuţul      [Proză]
de Viorel Buliga
Memorii      [Scrieri documentare]
de Demostene Botez
Crocodilul de Botoşani şi Ziua Mondială a Păcălelilor      [Poezii şugubeţe]
de Ionel Bejenaru
Românul şi colţul ierbii      [Pamflet]
de Ionel Bejenaru
Marea antologie a glumei evreieşti      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Urmaşii      [Scrieri documentare]
de Elena Florica Şuster
Găman Gogoman      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
La Cina cea de taină      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Doru Petrariu
Grupaj de rondeluri      [Poezii şugubeţe]
de Constantin Puiu
Sub izvorul poeziei şi al cuvintelor      [Poezie]
de Alexandra Ramona Baciu
Bunele moravuri au fost salvate de la dispariţie      [Pamflet]
de Costel Pricopie
CREZUL UNUI PESIMIST      [Poezie]
de Vasile Iftimie
Vâlva rătăcită      [Legende]
de Elena şi Octav Guţic
Eseu cu… Laleaua Neagră      [Eseu]
de Cezar Vasilescu
Dor nebun      [Poezie]
de Lavinia Anghel
Dicţionar special      [Analiză literară]
de George Manole
Eminescu copist la Botoşani      [Scrieri documentare]
de Nicolae Iosub
„Vestitorul”      [Scrieri documentare]
de Gheorghe Amarandei