(fragment)
Câteodată, mai ales iarna când zăpada era mare, făceam singur o expediţie până în fundul viei. De îndată ce ieşeam dincolo de grajd şi treceam de pruni, orizontul se deschidea larg şi alb până departe. aveam o ciudată senzaţie de imensitate, de explorator prin regiuni îngheţate şi pustii. Muşuroaiele de pământ care acopereau via se aliniau în rânduri lungi, ca nişte şiruri de morminte proaspete, pe care le-a acoperit zăpada. Sârmele de spalier se întindeau drepte. Din loc în loc, cârcei de viţă se încolăceau pe sârmă, ca nişte bemoli uitaţi, care nu mai folosesc la nimic.
Zăpada era îngheţată pe deasupra. Uneori pojghiţa de gheaţă rezista şi atunci mergeam peste ea ca pe o tribună. Alteori, ceda sub pasul meu. Atunci mă afundam în omăt până la genunchi şi mă zbăteam, inestetic şi disperat, ca să pot ieşi.
Nu era nici o urmă de pas de om. Mi se părea în imaginaţia mea o regiune încă necunoscută de nimeni, pe care eu o descopăr cu pustietatea ei încremenită: iar paşii mei căpătau o gravitate conştientă şi plină de importanţă. Imaginaţia lucra atât de intens şi de eficace, încât erau momente când mă trezeam apucat de groază în acea singurătate imaculată, ca un om rătăcit într-o lume pustie în care toate vietăţile ar fi fost îngheţate.
Mă trecea atunci un fior rece pe tot trupul, mi se părea că pe-o clipă mi-aş fi dat toate hainele la o parte şi un vânt puternic ar fi bătut direct trupul meu gol.
În fundul viei era o căsuţă mică de tot, jumătate din ea ocupată de un pat – unde stăteam vara când „păzeam” via.
Acolo era punctul „terminus” al expediţiei mele. Într-un zarzăr mic, ciripeau două vrăbii zburlite, care dormeau sub streşina de stuf a căsuţei. În odaie era rece şi întuneric.
Ce triste sunt lucrurile dezafectate, rămase fără rost!…
Răzimat de perete, scrutam zarea cu ochii mei calzi. Depărtarea avea un aspect pur geografic, cu linii, cu puncte, cu desene în miniatură pe un fond alb, mat – sub severitatea cerului sur. Linia dreaptă a căii ferate… linia şoselei care mergea la Dângeni… satul Dângeni… o linie şerpuitoare care urca dealul spre Brăteni.. o alta mai departe… calea ferată mică a fabricii de zahăr Ripiceni…
|
totul simplificat la maximum, ca într-o schiţă grăbită.
Ochi mei pluteau peste valea Jijiei şi închideam în ei acele privelişti albe, ca de clar de lună, ca de vis de om bolnav, ca dintr-o altă planetă, în care nu-i soare. O sanie trecea peste şes: caii erau mari, şi-n urma lor sania, numai o dâră joasă, pe zăpadă…
Se auzea departe un fluierat de tren. Un fluierat de tren care nici nu soseşte, nici nu pleacă, dar fluieră pe loc de-o necunoscută deznădejde. Ce o fi vroit el, atunci?
Via era pe deal. Dominam, mărunţel cum eram – o mogâldeaţă neagră şi nevăzută – acea vastitate din vale, care-mi apărea atunci de proporţii uriaşe… cât un continent… E greu de spus ce nostalgii de demult, din alte vieţi sau de mai târziu, mă ţintuiau acolo în faţa acestei privelişti dezolante, pe care o port şi acum în ochi.
La picioarele mele, pe puful zăpezii, vedeam urmele de filigran lăsate de lăbuţele piţigoilor, care căutaseră seminţe căzute din tulpinile uscate de buruieni. Erau mici drumuri trasate cu motive de broderie.
De ce mi-or fi rămas în minte, atât de clar?!… Cercuri închise ale unui destin dintr-o zi de iarnă.
Mă întorceam spre casă pe unde zăpada era mai groasă, încercând să mă ţin deasupra ei. În urma mea, via rămânea iarăşi singură, ca şi depărtările de dincolo de ea, până cine ştie când, ca acele regiuni polare care rămân pustii după plecarea unei expediţii, pentru nu ştiu câte decenii, până ce revine alta…
Seara, când mă culcam, îmi revenea totul în minte şi resimţeam senzaţia de singurătate, pe care o încercasem acolo – dar de data aceasta agravată de ideea de întuneric. Parcă mă temeam acum, retrospectiv, de locurile pe unde fusesem.
Noaptea dormeam agitat. Parcă nişte monştri nemaivăzuţi veneau până la mine, călăuziţi de urma paşilor mei pe zăpadă. Şi ţipam prin somn când le simţeam umbra deasupra mea.
Mama era alături: mă dezmierda şi mă liniştea.
Mama putea totul. Putea să alunge fiarele acelea neînchipuite.
Dar multă vreme nu mă mai duceam spre casa din vie. Nici nu treceam portiţa care despărţea ograda de grădină, fiindcă tot ce era neînchipuit de grozav şi de misterios – era dincolo de portiţă şi în ogradă nu intra niciodată. (Demostene BOTEZ)
|
