(fragment)
Dar în succesiunea anotimpurilor erau şi zile nedefinite, care stricau armonia universală. Uneori, în vacanţa de Crăciun, începea nefiresc dezgheţul. Pământul era moale şi cleios. Piciorul se înfunda adânc în noroi. Atunci nimeni nu mai putea să mişte. Drumul de-a lungul satului era pustiu. În gropile lăsate de copitele vitelor, era adunată apă murdară. Nici o căruţă nu mai ieşea din ogrăzi. Nici oamenii nu ieşeau decât când aveau mare nevoie şi atunci mergeau încet, cu capul în pământ, pe sub garduri, supraveghind fiecare loc unde călcau. Lunecau brusc într-o parte şi în alta, făcând în voie gesturi largi cu mâinile pe sus, peste cap. Viaţa satului era moartă. Timpul trecea încet şi monoton. Un blestem greu apăsa peste lucruri şi peste fiinţe. Toţi oamenii, în toate casele, trăiau izolaţi, numai cu ei înşişi, asistând tăcuţi la scurgerea vremii. Nu se întâmpla nici un eveniment. Chiar dacă s-ar fi întâmplat ceva, rămânea neştiut, despărţit de tot universul, de acea pastă neagră, de acea plămadă murdară. Tata făcea socoteli. Cu ochelarii tocmai pe vârful nasului, cu barba în piept, scria, socotea; iar buzele lui şi barba se mişcau încet ca într-o şoaptă. Eu mă jucam pe pat, desculţ. Pe foc ferbea o oală. Se auzea clocotul ei şi ţăcănitul neregulat al capacului ridicat în sus şi iarăşi căzut. Şi s-auzea, rar, bătaia ceasului deşteptător pe masa din odaia mamei. În casă era cald. Nimeni nu vorbea. Mama era ocupată cu acele treburi mici, nenumărate, pe care le are o gospodină. Îi auzeam numai fâşâitul papucilor ei de pâslă târâţi pe covorul de petici. Şi se mai auzea scârţâitul peniţei de la tocul cu care scria tata. Totdeauna avea peniţe care scârţâiau. Probabil că el ţinea tocul într-un anumit fel. În această tăcere generală, parcă a universului, şi eu mă păzeam să fac cel mai mic zgomot. Ţineam monologuri în gând. Cântam singur. Îmi ţineam
|
de urât. Puneam şi lucrurile să vorbească, şi le dezmierdam şi eu cu sentimentalitate. Era atunci şi o vreme de fraternizat cu lucrurile, de comuniune cu ele… În faţa uşii murdare de noroi, stăteau cizmele tatei, aşa cum le scosese din picioare după treburile de dimineaţă prin toată curtea. Turetcile atârnau răsfrânte şi moi, cu urechile căzute în jos. Peste toate începea să cadă o ploaie deasă şi măruntă. În casă se întuneca şi mai tare, ca şi cum s-ar mai fi tras o perdea. În această tăcere, se auzea deodată căscatul tatei: prelung, psalmodiat. Şi iarăşi tăcere. În ulucele casei începea să se audă picurând: pic…pic… rar, din burniţa ca o pânză de păianjen. Zilele acelea erau de neînchipuit de lungi. Singura mea distracţie era trecerea trenului de la Iaşi la Dorohoi şi de la Dorohoi la Iaşi, căci calea ferată trecea pe vale, nu departe de sat. Când trecea şi un tren de marfă suplimentar, era un mare eveniment. Îi număram vagoanele. Întâi se zărea o şuviţă mişcătoare de fum, sus spre dealul Buhăcenilor; apoi se desluşea trenul. În sfârşit, devale, sub sat, se vedeau bine vagoanele care păreau mici ca nişte jucării, geamurile, capetele de bâlci ale călătorilor, atârnate de cadrul ferestrelor ca pentru o reclamă sinistră de măşti de ceară. Cineva din tren făcea în neştire semen cu batista, fluturând. Şi totul se pierdea în burniţă şi cenuşiu. Fusese un eveniment… o mişcare… ceva. Nu mai era nimic. În uluce: pic… pic… rar, exasperant de rar. Seara, pe-ntuneric, tata ieşea în cerdac să vadă dacă n-a îngheţat. Şi nu îngheţase. Noaptea venea grea, apăsătoare, lungă ca o altă ediţie a zilei ce trecuse. Tata ţinea un jurnal, în care trecea într-un stil uneori bombastic, alteori laconic, şi “buletinul meteorologic”, şi întâmplările zilei. Într-o zi ca aceea scria numai: “Moină”. Iar seara citea cu glas tare Revista ştiinţelor. (Demostene Botez)
|
