Motto:
„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor
prigoni şi vore zice tot cuvântul rău împotriva
voastră minţind din pricina Mea”. (Matei 5.10.)
Miercurea Ciuc
Cu ocazia acestui transfer luăm contact cu duba – autobuz. O dubă pe roate de cauciuc, fără geamuri, fără bănci şi aproape fără aer. Câteva găuri la partea superioară a unuia dintre pereţi ţin loc de ventilaţie. Lumină – deloc; o beznă călătoare.
Coborâm într-o curte pătrată, pavată cu bolovani mari. Din fericire, pietrele sunt lustruite de multul mers. Ne aflăm în faţa unei clădiri în formă de U, cu parter şi etaj. Clădirea are culoare lungi, cu ferestre spre curte, de cealaltă parte a culoarului se văd uşile celulelor , cu zăvoare mari. Zidurile groase amintesc şi aici de închisorile transilvane, de tip Maria Tereza.
Urcăm câteva trepte de piatră. Ne aflăm într-un vestibul, din care se văd în faţă scările ce urcă la etaj. Noi o luăm spre stânga, la parter. Pe latura stângă se află acelaşi culoar îngust din care se intră în cinci celule. Trecem de prima uşă, ni se deschide următoarea, însemnată cu numărul 4. Suntem emoţionate, vom vedea cu cine vom împărţi noua „locuinţă”. Trecem pragul şi inima ni se face mică. În cameră se află doar patru paturi, aşezate pe două nivele. Celula are ziduri foarte groase şi este boltită. Din capul locului zidurile ni s-au părut saturate de suferinţa celor mulţi ce au trecut de-a lungul vremilor acest prag nefericit. Sub boltă părea să fie adunată toată restriştea deţinutelor ce au ispăşit aici ani grei de temniţă.
Aşadar eram menţinute în izolare, despărţite de fiinţele pe care le îndrăgeam, cu care formam o singură inimă, capabilă să înfrunte surghiunul cel mai feroce. Zăvoarele au zornăit peste uşa masivă, ca un avertisment că ne aflăm în temniţa tuturor interdicţiilor. În această peşteră, de unde erau izgonite toate valorile care
|
ţin de condiţia de om, va trebui să ne organizăm viaţa. Mă simţeam eşuată pe un ţărm de ură şi prigoană neîntâlnite încă. Mă simţeam micşorată, traumatismul, fractura sufletească mă copleşea, suportam greu gândul izolării.
Inventarul camerei era cel obişnuit: vas pentru apă, tinetă, o băncuţă de lemn şi o sobă de tuci. Soba era însă neobişnuită. Avea uşa în exterior, deci aprinderea combustibilului se făcea de pe culoar. Avea burlane lungi care erau introduse în peretele vecin cu celula următoare. Geamul dădea spre curtea exterioară care, probabil, înconjura temniţa. Era îngustă - poate 20 m – şi acoperită de iarbă. Era împrejmuită de un zid înalt şi atât de gros că se putea merge pe el. Dincolo de gard – o clădire lungă, acoperită cu ţiglă roşie – vom afla că e o cazarmă. Pe acoperiş se aflau trei sau patru hogeaguri, nu-mi amintesc exact. Pe primul, care era chiar în dreptul ferestrei noastre, îşi avea cuibul o familie de berze.
Regulamentul închisorii era la fel de rigid şi sever ca la Dumbrăveni. Miliţieni morocănoşi, miliţience autoritare. Venise cu noi şi E.. Lângă noi, o singură persoană (era Lena), mai încolo, după o celulă goală, Elena.
„Programul” se face o singură dată pe zi în timpul plimbării. W.C.-urile sunt foarte rudimentare, cu destule găuri de şobolani, cutiuţe poştale pentru corespondenţă. Fetele sunt disperate în celulele de la etaj. Ne-a fost uşor să refacem legăturile. Corespondam prin morse cusut pe petece – era mai sigur faţă de cerbicia cu care eram supravegheate. Nimeni din personalul de pază nu ar fi putut înţelege nimic din cârpele sau batistele însăilate cu aţă. Două fire însemna punct, patru fire însemna linie. Băieţii foloseau pentru linie două puncte apropiate (două bătăi scurte). În sistemul nostru înlocuisem cele două puncte mai apropiate cu linie; era mai clară şi mai rapidă comunicarea cu linie. (Aspazia Oţel Petrescu)
|
