La Peninsula, unde erau vreo 7000 deţinuţi anticomunişti, mureau în fiecare zi cîte 5-7 oameni de diferite vîrste.
Înmormîntările se făceau noaptea în cimitirul din Valea Neagră.
Acum îi venise rîndul lui Ion să facă de serviciu. Se urcă într-o căruţă cu două sicrie, un fel de cuşti ca pentru găini. Doi gardieni însoţeau căruţa. Mai era şi căruţaşul, un martor al lui Iehova, care, orice i s-ar fi făcut nu fugea, ci se întorcea la colonie, la suferinţă, fără să crîcnească.
Era noapte. Caii mergeau la trap. Gardienii cu lanternele în mînă îl luminau pe Ion ca să nu fugă. La cimitir i se spuse:
- Ai de săpat două gropi. Mişcă-te, dacă nu vrei să rămîi şi tu aici!
Era frînt de oboseală şi flămînd. A săpat cu greu prima groapă, fiindcă erau rădăcini.
- Sapă mai repede, ziceau gardienii, că nimereşti la carceră.
Sapă, sapă, sapă…
Gardienii au luat lada cu mortul şi au rostogolit-o în groapă.
- Astupă groapa!
Astupă groapa.
După o jumătate de oră începu să sape cealaltă groapă, dar era frînt, nu mai putea.
Cădea în genunchi.
Se ridică.
Şi săpă mai departe.
Toată ziua cărase la roabă în pas alergător şi acum era stors de puteri.
- Sapă ori te ating cu pistolul mitralieră, zise un gardian.
- Lasă-l măi, că nu mai poate. Trage-ţi sufletul un pic!
Ion s-a aşezat jos în groapă şi adormi brusc. După cîteva minute, un gardian îl trezi cu milă:
- Hai sapă, că trece noaptea şi ne ţii şi pe noi aici, se rugă el. Şi noi sîntem oameni şi sîntem obosiţi.
Îndemnat astfel, deţinutul şi-a revenit brusc şi a început să sape cu înverşunare. În sfîrşit, groapa a fost gata; mortul, aruncat în ea, pămîntul bătătorit.
-Să nu fugi, se răsti un gardian la Ion.
- Să fugă? Unde să fugă?
Şi noaptea era rece şi neagră la Valea Neagră, ca un mormînt.

(Ion C. BOBU, „Demascarea”)