La 10 aprilie 1887, Mihai Eminescu este externat de la bolniţa Mănăstirii Neamţ, unde fusese internat la 9 noiembrie 1886 pentru tratament, şi vine la Botoşani, beneficiind de îngrijirile surorii sale, Harieta.
Aşa după cum scrie Ion Păun – Pincio în „Eminescu la Botoşani”, imediat după venirea sa la Botoşani, poetul „Era voinici şi vioi. Fără barbă şi fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta este omul, că acesta e poetul care a suferit atâta”.
Aici, la Botoşani, Eminescu locuieşte cu sora sa într-o casă cu două camere, cu chirie, de pe strada Sf. Nicolae (azi strada Puşchin), la nr. 8, lângă Biserica Sf. Nicolae, la un anume Frangolea, rudă cu Samson Bodnărescu. Aici îl aştepta şi sora lui Aglae, care venise de la Cernăuţi ca să-l vadă.
Sora poetului este nevoită să angajeze, cu 50 lei pe lună, un bărbat care să-l îngrijească pe poet şi o femeie de serviciu pentru spălat şi bucătărie. Doctorii erau aduşi cu trăsura să-l viziteze pe poet şi să-i dea tratamentul prescris, de două ori pe săptămână.
La trei iunie 1887, un incendiu transformă în cenuşă sute de case, cartiere şi dughene din centrul Botoşanilor, fiind ameninţată şi casa unde locuia Harieta Eminovici. Intervenţia pompierilor fereşte de foc casa unde locuiau, căci după cum spune Harieta: „patul cu nenorocitul meu frate rămăsese în casă; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur?”.
La Botoşani, Veronica îi trimite placheta ei de Poezii în editura lui I. Haimann din Bucureşti şi primul exemplar este trimis lui Eminescu cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”. Bucureşti – 6 februarie 1887 – Veronica Micle”.
Pe 13 iulie 1887, Eminescu se prezintă la un consult la Iaşi, după care pleacă la o nouă cură de tratament, la Halle în apropiere de Insbruk, împreună cu doctorul Focşa, beneficiind de banii ce-i trimisese Cornelia Emilian din Iaşi. În această perioadă şi Harieta pleacă pentru un tratament la Lacu-Sărat, lângă Brăila, aşa cum reiese dintr-o scrisoare către aceeaşi Cornelia Emilian, cu care aceasta întreţinea o corespondenţă bogată. Din Halle, Mihai Eminescu trimite, pe 26 august, o scrisoare de mulţumire lui Ştefan Emilian, pentru cei 225 de florini primiţi de la acesta: „În urma băilor făcute pân’ acum mă simt mai bine…”.
În noiembrie 1887, Eminescu se fotografiază la Jean Bielig pentru ultima dată, profitând de o perioadă când se simţea mai bine, fotografie trimisă liceenilor de la Matei Basarab din Bucureşti, care voiau să constituie o societate literară cu numele său. La insistenţele surorii sale Aglaia, Eminescu se fotografiază şi trimite fotografia şi o scrisoare:
„Botoşani – 2 noiembrie 1887
Domnii mei,
În urma cererii D. Voastre de la 27 Octombrie a.c., am onoarea a vă trimite fotografia cerută, mulţumindu-vă tot odată pentru dorinţele ce însoţesc scrisoarea D. V-oastre.
Primiţi vă rog, Domnii mei, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
M. Eminescu”
În clipele când se simţea mai bine, poetul face plimbări în parcul Vârnav, azi parcul ce-i poartă numele, admirând frumuseţele naturii, atât de frecvent întâlnite în poeziile sale.
Pe 27 noiembrie 1887, Mihai Eminescu mulţumeşte familiei Emilian pentru felicitarea trimisă de ziua lui onomastică şi pentru sprijinul acordat şi-i face cunoscut moartea soţului Aglaei.
La 8 decembrie 1887, trupa de teatru Fany Tardini, aflând despre starea lui Eminescu, vine la Botoşani şi dă o reprezentaţie în beneficiul poetului. Spectacolul are loc la 15 decembrie, din încasările căruia se strânge suma de 246 lei, bani ce au fost donaţi lui Eminescu. Poetul nu a putut participa la acest spectacol, dat pentru ajutorul său, cu toate că se simţea mai bine. El nu agrea modul acesta de a strânge bani în folosul său.
Botoşănenii au alcătuit şi ei un comitet şi cu ajutorul fraţilor Vlădicescu au dat o serbare, al cărei beneficiu în sumă de 700 lei a fost încredinţat lui Em. Leonescu profesor de liceu şi casierul unei societăţi de economie din Botoşani, spre a-i remite lunar poetului, câte 100 lei.
Eminescu venea regulat la fiecare început de lună la casa de economii şi cu o atitudine foarte umilită îşi cerea ajutorul de 100 lei, dând adeverinţă de primire (Corneliu Botez, Omagiu lui Mihai Eminescu – 1909 – mărturisirea lui Em. Leonescu – profesor pensionar).
Dar cel mai mare sprijin a venit din partea „Comitetului de ajutorare” format din elevii şcolii de pictură din Iaşi, comitet condus de fiica Corneliei Emilian. Acest comitet a întocmit şi a trimis prefecţilor 500 de liste de subscripţie. Multe din aceste liste s-au întors însoţite de diferite sume de bani, de la tineri mai ales, bani trimişi la Botoşani, poetului.
Cornelia Emilian afirmă în luna martie 1893 că timp de doi ani de zile s-au adunat
|
diferite sume de bani pentru ajutorarea poetului, prin organizarea unor concerte, producţii teatrale şi alte ajutoare băneşti de la admiratorii săi. În Iaşi, Emilia Humpel, sora lui Maiorescu, a organizat un concert în urma căruia s-au adunat 800 lei, Maria Harnas a adunat 400 lei, A.C. Cuza prietenul poetului a dat poetului 400 lei, iar Adela Andrei şi C. Mille au adunat sume mari cu listele de subscripţie.
Tinerimea a luat iniţiativa de a trimite la Cameră petiţii pentru a grăbi aprobarea unei pensii pentru Eminescu.
În luna ianuarie 1888, Harieta Eminovici doreşte să cumpere o casă în Botoşani, casă unde să poată locui împreună cu Mihai. Casa aparţinând unei călugăriţe de la Agafton, unde Olimpiada Iuraşcu era stareţă, este vândută în cele din urmă altei persoane spre dezamăgirea Harietei. Această tentativă de cumpărare a unei case dovedeşte că sumele de bani primite erau substanţiale, ajutorul dat poetului, de cei ce-l cunoşteau, fiind destul de mare.
Cornelia Emilian care cunoştea bine situaţia lui Eminescu şi care poartă o bogată corespondenţă cu Harieta, afirma la 17 martie 1893: „Dacă Eminescu este mare ca poet prin genialul său talent şi Henriette sora lui e mare ca om prin sentimentele şi calităţile sale”.
În aprilie 1888, Veronica Micle vine la Botoşani să-l vadă pe Eminescu, iar pe 14 aprilie Mihai pleacă, spre dezamăgirea surorii sale, împreună cu Veronica la Bucureşti, unde se va stinge din viaţă la 15 iunie 1889.
Făcând un calcul cât a stat Mihai Eminescu la Botoşani, din cei 39 de ani şi 5 luni de viaţă, rezultă un total de 3 ani, 8 luni şi o săptămână, deci aproape a zecea parte din viaţa sa.
În timpul perioadei de suferinţă, Mihai Eminescu trăieşte la Botoşani timp de un an de zile: 10 aprilie 1887 – 14 aprilie 1888. Se cuvine să observăm cum au reacţionat locuitorii şi oficialităţile locale la această tragedie din viaţa poetului.
La 27 mai 1887, un grup de 50 de intelectuali din Botoşani, adresează Prefecturii Botoşani o cerere pentru acordarea unui ajutor poetului Mihai Eminescu:
„Domnule Preşedinte,
Cetăţeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav şi neimitat, Mihail Eminescu, se află de câteva săptămâni în oraşul nostru în casa surorii sale d-n Enrieta Eminovici… Societatea ar trebui să-i întindă o mână protectoare, un ajutor.
Anunţându-vă această sfântă datorie, subsemnaţii ne întemeiem pe credinţa, că această dorinţă este a oraşului întreg şi că Dvs. eraţi în adăstarea unei asemenea propuneri pentru a o executa imediat!”.
În şedinţa din 14 iunie 1887 a Consiliului Permanent al Judeţului Botoşani, se aprobă un ajutor de 1200 lei, după discursuri furtunoase şi deşarte, bani pe care poetul cu greu i-a primit: „Cerirea sa a greşit calea, căci bugetul judeţului este numit numai pentru trebuinţele serviciului public judeţean…. Dl. Eminescu e prea mare pentru judeţ, căci el a servit ţării şi deci din acest punct de vedere cred că consiliul, dacă ar arăta dorinţa sa ca Ministerul din mijloacele statului să deie pe viaţă un ajutor, nu ar face rău, căci altfel am crea un precedent”, susţinea consilierul Lecca.
În cele din urmă, în şedinţa din 14 iunie 1887, Consiliul Judeţean Botoşani a aprobat un ajutor de 120 lei lunar, pentru perioada iulie 1887 şi până în aprilie 1888. În bugetul judeţului Botoşani pe anul 1888-1889 – la rubrica „Cheltuieli facultative” cap. XI, este înscris ajutorul de 1200 lei daţi pentru Eminescu care se afla grav bolnav. Cu ordonanţa nr. 613/24 ianuarie 1889 i s-a dat 1000 lei pe zece luni. Restul de 200 lei nu i s-au mai acordat deoarece poetului i se făcuse o pensie de stat (Raportul d-lui Ioan G. Apăteanu – 10 martie 1889).
Cinstirea marelui poet naţional, Mihai Eminescu, de către locuitorii Botoşanilor a venit mult mai târziu, prin manifestările organizate la aniversările şi comemorările sale; în fiecare an organizându-se „Zilele Mihai Eminescu”; un bulevard din Botoşani se numeşte Mihai Eminescu, de asemenea un liceu din Botoşani, biblioteca judeţeană şi teatrul de stat purtând numele poetului.
În cinstea poetului, în Botoşani s-au ridicat cinci busturi: bustul din faţa şcolii Marchian, mutat în parcul M. Eminescu, realizat de I. Georgescu în 1890; bustul din faţa teatrului realizat de Ovidiu Maitec în 1968; bustul din faţa liceului M. Eminescu realizat de R.P. Hette; bustul de lângă Casa Tineretului dezvelit în „Anul Eminescu” – 14.01.2001 realizat de D. Pasima şi statuia de la biserica Uspenia a lui Oscar Hann.
Anual de „Zilele Mihai Eminescu” se organizează expoziţii de carte, de filatelie şi numismatică, se editează cărţi şi albume, au loc concursuri de poezie.
La 150 de ani de la naşterea poetului, s-a instituit medalia „Mihai Eminescu” şi au fost organizate frumoase manifestări culturale de către locuitorii şi oficialităţile oraşului. („Mihai Eminescu la Botoşani”, de Nicolae IOSUB)
|
